Chişinău, mon amour

Da voi cum vă daţi seama că sunteţi îndrăgostiţi? Că încă iubiţi? Eu sunt foarte prost când mă îndrăgostesc. Mereu mă apucă tremuriciul şi îmi scade dramatic IQ-ul.
Eu de mult nu am mai fost îndrăgostit. S-a întâmplat cu vreo 5 ani în urmă.

Îmi mai amintesc de interpretări. Este ora fixă - Ea mă iubeşte. La sigur mă iubeşte, altfel nu aveam eu chiar acum să mă uit la ceas şi să văd că e ora 12 fix.
Apoi mai este şi soarta. Soarta şi destinul a vrut să ne întinlim atunci aici acum. Şi în 2 clipe îţi îchipui un viitor comun: cine romantice, plimbări prin Chişinăul nocturn, strângeri de mână, cuvinte dulci, săruturi, sex, copii, nepoţi şi aşteptăm fericiţi împreună pensia. Soarta ne tot aduce personaje noi, toate fiind unica noastră şansă şi ultima speranţă. Zeci de şanse apar zi de zi şi dispar, deja de 10 ani. Şi noi îi iubim, pe rând.  Ne dezamăgesc- închidem ochii, ne trădează - iertăm, ne înşeală - căutăm problemele în noi. Poate nu am fost buni la pat? Poate am avut puţa mitică? De când durează relaţia noastră, nimeni nu s-a gândit să îi ceară reciprocitate, să ne iubească şi ea pe noi, măcar câteodată.

Între mine şi actuala mea dragoste este o diferenţă de vârstă.

Vreo 552 de ani. Am trecut prin multe alături de cea mai veche amantă a mea - capitala. Am fost împreună la bine şi la rău. Mereu mi s-a plâns şi mereu am încercat să o ajut cu ce pot. A uitat deja să mai aibă grijă de sine, s-a făcut urâtă... mie ruşine să o prezint prietenilor care nu o cunosc. Se fărdează ca o prostituată provincială. Îi pute din gură. Cred că a prins şi păduchi. Arată ca naiba. Am văzut mai bune şi mai frumoase la viaţa mea.  Şi am uneori impresia că dragostea noastră a expirat. Poate mai sunt unele sentimente pentru ea, undeva ascunse în adâncul meu, în întuneric. Eu aş vrea să uit dragostea asta şi să o înlocuiesc cu alta. Sau să o tolerez? Am certitudinea că despărţirea este unica soluţie.

Nu te mai iubesc decât pentru amintirile pe care le avem împreună. Dar îţi mai dau o şansă, dragă capitală.